O versiune controversată și necanonică a sacrificiului cristic O lungă perioadă de timp studiul Bibliei era rezervat doar unui număr restrâns de persoane, ce erau instruite intens pentru a înțelege textul scripturilor. Date fiind complexitatea și profunzimea textelor (mai ales Noul Testament, pe care se întemeiază religia creștină), precum și existența unor ambiguități, nu oricine putea să înțeleagă scriptura și cu atât mai puțin să o interpreteze. Din acest motiv, Părinții Bisericii au eliminat din uz o serie de texte controversate (de genul evangheliilor apocrife) care puteau conduce la o înțelegere eronată a scripturilor. Odată cu apariția Reformei, Biblia a devenit o scriere universală, putând fi citită și comentată de orice persoană care-și putea crea propria interpretare fără a avea parte de o pregătire adecvată.
Prima impresie pe care am avut-o atunci când am văzut ”The Last Temptation of Christ” (și a trebuit să-l văd de două ori la rând pentru a înțelege cât mai precis ideea sa) este că filmul nu este făcut pentru un public universal, nefiind accesibil înțelegerii marii majorități a spectatorilor creștini, în primul rând din cauza lipsei unei pregătiri de specialitate și în al doilea rând din cauza unor controverse dogmatice ce ar putea ofensa un credincios cu o gândire conservatoare.
Filmul ecranizează controversatul roman omonim al lui Nikos Kazantzakis, publicat în 1955, care aduce o abordare diferită de cea biblică a vieții lui Iisus. Dacă filmul arhicunoscut al lui Franco Zeffirelli evidenția natura divină a Mântuitorului, adaptarea lui Scorsese pune accentul pe natura sa umană, prezentând cu un dramatism tulburător și șocant sfâșierea interioară a personajului datorată naturii sale duale și conflictul între slăbiciunile tipic omenești și necesitatea de a-și asuma condiția sa divină.
S-ar putea spune că ”The Last Temptation of Christ” aduce o posibilitate ipotetică a unei lumi lipsite de sacrificiul divin, o viziune posibilă a victoriei omenescului asupra divinului, adică o versiune a evenimentelor biblice căreia îi lipsește tocmai esența (Moartea și Învierea), dar care nu devine însă definitivă. Scorsese reușește să redea cu ingeniozitate temerile, lupta cu ispita și înțelegerea necesității de asumare a voii lui Dumnezeu, prin imaginarea unor cadre foarte largi, dirijarea inspirată a camerei și luminilor, gesturi simbolice și alternarea monologurilor și dialogurilor elocvente cu tăceri adânci, dovedind o viziune artistică desăvârșită. Interpretarea excepțională a lui Willem Dafoe, pe de altă parte, este una deosebit de expresivă și ar fi meritat măcar o nominalizare la premiul Oscar.
Exercițiul filozofic al cedării în fața ispitelor, prezentat ipotetic, a fost respins însă de public, dar și de o parte semnificativă a presei creștine, ca o blasfemie. Nu este nici prima și nici ultima oară când prejudecățile întunecă rațiunea publicului, iar filmul, deși controversat, rămâne o capodoperă artistică de o valoare incontestabilă. Personal, eu nu aș recomanda vizionarea lui decât persoanelor cu o solidă cultură religioasă și cinematografică, capabile să simtă și să înțeleagă arta, și aș interzice în mod expres difuzarea lui în spații publice. Nu oricine este capabil să-l înțeleagă așa cum nu oricine are capacitatea de a înțelege și interpreta Biblia.
Paradoxal, filmul mi-a întărit credința în Dumnezeu și în puterea omului de a învinge ispitele, arătând contrastul între o viață seacă, fără nici un ideal superior, și o viață spirituală intensă, precum și diferența enormă între schimbarea modului de a trăi și schimbarea modului de a gândi.
(cezarika21 - cinemarx.ro)
