Toate marile culturi ale Antichitatii au carti „fondatoare“ investite cu prestigiul primordialitatii, carti la care aceste culturi se vor fi raportat mai apoi in mod constant.
Mahabharata - Marea poveste/batalie a urmasilor lui Bharata - va fi fost compusa intre secolele al IV-lea i.Hr. si al IV-lea d.Hr., avand insa la origine evenimente mult anterioare.
Este, probabil, cea mai ampla epopee din literatura universala, alcatuita din optsprezece carti, cuprinzand nu mai putin de 90.000 de strofe, majoritatea fiind distihuri a 216 silabe.
Autorul sau, pe nume Vyasa, nu este un personaj istoric, ci o figura intru totul legendara.
Mahabharata este de asemenea, cea mai stufoasa epopee din lume, cu genealogii extrem de complicate, cu actiune luxurianta, culminand cu o batalie de proportii universale, cu interventii ale zeitatilor in mijlocul zbaterilor omenesti, cu frecvente elemente miraculoase.

Mahābhārata, este una dintre cele mai importante două epopei ale Indiei antice, scrisă în limba sanscrită.
Epopeea face parte din itihāsa (istorie) și este elementul fundamental al mitologiei hinduse.

Fiind textul major al hinduismului, Mahābhārata se bucură de o importanță imensă atribuită pe subcontinentul indian.
Discută patru scopuri principale ale oamenilor (artha – intenție, kāma – satisfacție, dharma – obligație și moksha – eliberare) și încearcă să explice o relațiune între individ, societate și lumea și activitățile karmei.

A doua mare epopee indiana este Ramayana

Ramayana este cea de-a doua mare epopee a Indiei antice dupa Mahabharata, scrisă în sanscrită de către poetul Valmiki.
Reprezintă totodată o carte importantă a hinduismului.
Ramayana conține 24.000 de versuri și povestește despre călătoriile prințului Rama, a cărui soție, Sita, este răpită de către demonul Rākshasa.
Se pare că versiunea cunoscută astăzi a fost scrisă în perioada 500 - 100 î. Hr.

Filmul lui Brook a fost considerat ca o interpretare greşită a poveştii de către savantul indian Pradip Bhattacharya.

India are o straveche cultura si civilizatie, venind din mileniul al treilea înainte de Hristos, de la civilizatia de pe valea Indusului (Harappa si Mohenjo-Daro) pâna în zilele noastre. Ea a supravietuit prin puterea care vine din spiritualitatea ei, cu toate ca a fost greu încercata în istorie. A trecut prin mai multe invazii, dominatii straine, razboaie, succesiunea de sute de ani a domniilor moghule, stapânirea coloniala britanica si, partial, cele portugheza, franceza si olandeza, separarea de India si formarea statelor Pakistan si Bangladesh, razboaiele cu China, cu Pakistan, conflictul din Kashmir etc. 
În istoria credintelor religioase din India antica, gândirea speculativa si cea filosofica au jucat un rol foarte important, fiind emanatii ale culturii acestei tari. Filosofiile Indiei sunt, de fapt, soteriologii, doctrine spirituale de mântuire. Descatusarea gândirii de religie a aparut în principal ca nevoie a cercetarii problemelor de geneza a Universului, întrebarile legate de materie-spirit, suflet si existenta zeilor necesitând o alta abordare, diferita de cea dogmatica. Vedele, scrierile sfinte ale brahmanilor, nu permiteau speculatii asupra lumii si zeilor, rolul punerii acestor interogatii revenind filosofilor. 
Filosofia indiana îsi are originile în Upanisade si se fundamenteaza pe sase sisteme sau scoli filosofice: Nyāya, Vaiśesika, Sāmkhya, Yoga, Mimāmsā si Vedānta. Scrierile filosofice erau sub forma aforsimelor (Sutra), concise si obscure, iar Nyāya si Vaiśesika, ca si Budismul, ignora creatorul suprem si inteligent. Toti filosofii aveau aceeasi conceptie despre materie si suflet ("brahmanism rationalist"). Ei credeau ca "din nimic nu iese nimic", conceptia despre originea lumii regasindu-se în codul lui Manu (jurisprudenta hindusa), idei preluate din Sāmkhya si Vedānta.
Multumim pentru filmul de exceptie postat. Acum privim intreaga istorie la lumii de la inceputuri. Religiile si filosofiile Indiei au cuprins toata Asia antica si medievala, pana in izolata Japonie.

Multumesc frumos!